În timp ce Uganda se luptă cu un focar de Ebola care ține și Republica Democrată Congo (RDC) pe jar, lucrătorii sanitari descoperă că lupta împotriva unui virus mortal este doar jumătate din bătălie. Cealaltă jumătate? Să convingă comunitățile terorizate să nu trateze supraviețuitorii ca și cum ar fi radioactivi.

Conform ultimelor cifre, peste 1.400 de cazuri confirmate de boală cu virusul Ebola Bundibugyo - inclusiv 350 de decese - au fost raportate în ambele țări. Peste 90% din infecții sunt concentrate în provincia Ituri din RDC, un important hub comercial transfrontalier cu Uganda, care a fost și devastat de ani de conflict armat. Pentru că nimic nu spune „teren propice pentru răspândirea bolilor” ca o zonă de război.

Intră Dr. Chris Opesen, un antropolog al Organizației Mondiale a Sănătății (OMS), care primește un telefon la 5:30 dimineața într-o duminică. O femeie suspectată de Ebola se pregătește să se întoarcă acasă, iar el este rugat să se asigure că reintegrarea ei nu se transformă într-un panică la nivelul comunității. Lilian* prezentase simptome asemănătoare Ebola cu trei zile mai devreme și fusese dusă de urgență la unitatea de izolare a Spitalului Mulago. Transferul fusese planificat, dar asta nu a împiedicat familia și vecinii să intre într-o frenezie de anxietate.

Dr. Opesen, care se descrie drept „mijlocașul răspunsului la focar”, a fost în contact constant cu Lilian și familia ei în ultimele 36 de ore. El convoacă o întâlnire comunitară cu familia și prietenii ei pentru a aborda preocupările. Ceea ce începe ca un schimb emoțional tensionat se schimbă treptat când Dr. Opesen sugerează un dialog mai structurat. Grupul alege un președinte (un vecin) și un secretar (sora lui Lilian, Angela*). „Vă apreciem, pentru că fără dumneavoastră ar mai fi fost frică”, spune Angela după aceea. Laude mari pentru un tip care doar își face treaba.

Mai târziu, Dr. Opesen și colegul său Henry Bwire, un punct focal de supraveghere al Autorității Capitalei Kampala, însoțesc un vecin la un magazin local. Lilian le ceruse să vorbească cu negustorul, care ar fi stigmatizat-o pe mama ei cu o zi înainte. „Ebola este o boală de care toată lumea se teme”, explică domnul Bwire. „Stigma poate apărea prin comunicare greșită și frică, ambele fiind prezente în acest caz.” După discuție, negustorul mulțumește echipei și promite să o trateze pe Lilian cu respect. Minunile nu încetează niciodată.

Nu mai rămâne decât rezultatul de laborator. Echipa așteaptă pe teren neutru, poziționându-se între spital și cartierul lui Lilian, păstrând contactul cu laboratorul și familia pe tot parcursul după-amiezii. În jurul orei 18:30, vine apelul: negativ pentru Ebola. Lilian avea o infecție bacteriană - tratabilă, nu înfricoșătoare. Dr. Opesen ajunge la casa ei cu un tort și sticle de apă. Când sosește Lilian, arată obosită, dar ușurată. Își împărtășește povestea, taie tortul și servește felii tuturor. „Pentru mine, reintegrarea ar trebui să fie o sărbătoare”, spune Dr. Opesen. „Am vrut să fac ceva special pentru Lilian, iar ea să servească oamenii cu felii și ei să mănânce ceea ce le-a dat, pentru a demonstra acceptarea ei înapoi în comunitate.”

Până la ora 21:00, după o zi de 15 ore, Dr. Opesen pleacă acasă. „Rolul meu în răspuns îmi dă satisfacție”, spune el. „Dacă îmi fac bine treaba, pot face o diferență și sprijini conducerea OMS pe frontul unui răspuns sigur și demn.” Și dacă primește și o felie de tort, cu atât mai bine.

*Numele au fost schimbate pentru a proteja confidențialitatea pacientului.