La o instalație portuară din La Guaira, transformată în grabă în morgă, o scenă sumbru de repetitivă se desfășoară: familii care au petrecut zile întregi cutreierând spitale, adăposturi și dărâmături așteaptă acum ore întregi să confirme ce e mai rău. Cu cele două cutremure gemene din Venezuela împingând numărul morților peste 2.600, autoritățile se luptă nu doar să recupereze cadavrele, ci și să afle cine sunt. Serviciile locale sunt copleșite, forțând instituțiile să improvizeze – ceea ce, la nouă zile după tremur, înseamnă că trupurile sunt depozitate afară sau în corturi sub soarele arzător.

Rânduri de scaune se întind în interiorul și în afara Los Silos, unde tristețea este molipsitoare. Nimeni nu vorbește. Unii privesc în gol; alții derulează pe telefoane citind știri sau răspunzând la mesaje. Personal înarmat al Forțelor Armate Bolivariene controlează accesul, adăugând o notă de atmosferă autoritară. „Mi-e teamă de ce voi vedea acolo, dar e singurul mod de a pune capăt acestei agonii”, spune o femeie care își caută nepotul. Înăuntru, mirosul de descompunere lovește primul. Membrii familiei își acoperă gura; măștile de pânză oferă puțină ușurare. Curând, nu mai reacționează – capacitatea umană de adaptare este tulburătoare.

Sute de cadavre zac în rânduri, învelite în plastic și expuse la soare, aranjate după timpul de recuperare. La un capăt, un cort oferă incinerare gratuită; la celălalt, specialiști criminaliști folosesc fișe dentare. Familiile se confruntă cu o alegere: identifică după haine sau stau în fața a două ecrane TV care afișează peste 1.000 de imagini cu corpuri umflate, înnegrite, rănite. Caută tatuaje, brățări sau o pătură prăfuită. O femeie izbucnește în lacrimi recunoscându-și fiul după o astfel de pătură; o străină o îmbrățișează. Un tânăr șoptește în telefon, încercând să-și identifice mama, dar spune că starea cadavrelor face dificilă identificarea. „E ca într-un film de groază”, spune Liliana González, 60 de ani, care venise pentru mătușa ei, dar l-a identificat pe nepotul ei de 37 de ani după tatuajul său.

Modesta Alemán, 56 de ani, a călătorit din Carayaca pentru a-și găsi sora mai mare, Matilde, care locuia în Playa Grande – una dintre zonele cele mai afectate. Voluntarii au auzit voci din clădire, dar nu au putut contacta pe nimeni. Modesta așteaptă afară în timp ce rudele se ocupă de identificare. Poate că e mai bine așa, spune ea. Procesul durează ore: identificare, amprente (dacă e posibil), sicrie, certificate de deces, apoi ridicare. Jéssica Soto, 42 de ani, a așteptat două zile pentru rămășițele fiicei sale de 15 ani și ale nepoatei de trei ani, prinse în apartamentul lor. Trupurile lor au fost recuperate la aproape o săptămână după. „Te țin să aștepți pentru acte, camioane și cine știe ce altceva”, spune ea pentru BBC Mundo. „Le-au ținut într-un sicriu la soare de ieri. Nu am de ales decât să aștept și să am încredere în Dumnezeu.”

Liliana a intrat în panică când i s-a spus că va identifica singură nepotul, dar doi muncitori au însoțit-o. „Mulțumesc lui Dumnezeu, pentru că într-un moment ca acesta, e bine să simți mâna cuiva.” Mătușa ei rămâne îngropată sub dărâmături. Se teme să se întoarcă la morgă pentru a repeta tot procesul.