Imaginează-ți un viitor în care 90% din populația lumii își dublează veniturile, dar lucrează jumătate din orele pe care le lucrăm astăzi. O lume în care jumătatea inferioară a umanității vede cota sa din bogăția globală crescând de la un jalnic 2% la un încă modest 30%. O lume în care consumăm suficient, dar nimeni nu consumă excesiv. Și toate acestea pe o planetă care nu s-a transformat într-un cuptor spațial uriaș.

În fața sumbrelor viitoruri tehnico-autoritare care ne sunt comercializate în prezent – gândește-te la capitalismul de supraveghere cu o doză de colaps climatic – o nouă viziune radicală pentru progresul global pare urgent necesară. Cea mai credibilă viziune, potrivit unui nou raport al World Inequality Lab, este una în care locuibilitatea planetei este o condiție prealabilă pentru dezvoltarea umană și egalitate, nu o idee ulterioară.

Raportul Global Justice examinează condițiile necesare pentru ca lumea să progreseze către această ambiție până la sfârșitul secolului. Concluzia sa? O transformare globală care reconciliază locuibilitatea planetei și standarde înalte de bunăstare pentru toți este posibilă – atâta timp cât trei condiții sunt îndeplinite simultan. În primul rând, decarbonizarea rapidă a sistemelor energetice. În al doilea rând, o schimbare majoră de la supraconsum către „suficiență” – implicând o reducere drastică a orelor de muncă și a utilizării materiilor prime, împreună cu schimbări mari în tiparele de consum, obiceiurile alimentare, utilizarea terenurilor și acoperirea forestieră. În al treilea rând, finanțarea și susținerea politică a tuturor acestora va necesita o reducere drastică a inegalității de venit, avere și putere, între țări și în interiorul lor.

Ce ar aduce această tranziție? În centrul său se află convergența între țări. Venitul național mediu pe cap de locuitor, astăzi separat de un decalaj de 16 ori între cele mai sărace regiuni (290 € pe lună în Africa subsahariană) și cele mai bogate (4.590 € în America de Nord/Oceania), ar crește către un nivel comun de aproximativ 5.000 € pe lună în toate țările până în 2100. Orele anuale de muncă per angajat ar scădea de la aproximativ 2.100 la aproximativ 1.000, continuând tendința lungă către un timp de lucru mai scurt. Ponderea orelor de muncă globale dedicate educației și sănătății ar crește de la 11% la 43%. Femeile și bărbații ar converge către salarii egale și o cotă egală a muncii economice și domestice.

Toate acestea s-ar desfășura într-un climat locuibil. Datorită convergenței durabile și decarbonizării rapide, încălzirea globală ar ajunge la 1,8°C, față de peste 4°C pe tendințele actuale. Scara veniturilor între indivizi s-ar îngusta la un raport de unu la cinci, iar scara averii la unu la zece, prelungind ceea ce Europa de Vest și Nordică a realizat în secolul XX. Ponderea averii globale deținută de jumătatea cea mai săracă a umanității ar crește de la 2% la 30%, în timp ce ponderea deținută de clasa miliardarilor ar scădea de la 6% la 0,05%.

Aceste schimbări ar fi finanțate prin noi instituții. Un fond global pentru justiție ar cheltui în medie 10% din PIB-ul mondial pe an între 2026 și 2060 pentru dividende și investiții în țări – comparativ cu mai puțin de 0,4% pe care ajutoarele și bugetele combinate ale ONU, FMI și Băncii Mondiale le reprezintă astăzi. Resursele sale ar proveni dintr-un fond suveran mondial care deține 10% din stocul de capital mondial, o taxă globală pe avere care crește la 20% pe an pentru miliardari și o taxă globală pe venit care crește la 90% în vârf, fiecare afectând aproximativ 1% din populația lumii.

Rezultatul nu este un transfer de la mulți la puțini, ci un câștig pentru aproape toată lumea. Aproape 90% din populația lumii și-ar dubla veniturile între 2026 și 2100, iar odată ce timpul liber și o planetă locuibilă sunt luate în calcul, peste 99% ies în câștig. Planul redistribuie și puterea. Astăzi, cele mai bogate regiuni dețin de patru ori mai multe voturi la FMI și Banca Mondială decât le-ar dicta ponderea lor în populația lumii; în noua ordine, fiecare locuitor ar avea voce egală.

Autorii Thomas Piketty, Lucas Chancel, Cornelia Mohren, Rowaida Moshrif, Moritz Odersky și Anmol Somanchi notează că imposibilitatea tehnică nu este ceea ce stă în cale – ci mai degrabă absența unei viziuni comune.