Întrebarea faimoasă a lui Fermi primește un nou răspuns: Tot „Unde e toată lumea?”

În 1950, în timpul unui prânz la Laboratorul Național Los Alamos, fizicianul Enrico Fermi – unul dintre arhitecții Proiectului Manhattan, deci nu străin de întrebările mari – a exclamat: „Unde e toată lumea?” (sau, cum și-a amintit un alt participant, „Nu vă întrebați niciodată unde e toată lumea?”). Întrebarea nu era despre mulțimea din cantină; era despre cosmos. Dacă extratereștrii există, de ce nu ne-am împiedicat încă de ei? Acel moment a transformat viața extraterestră dintr-un subiect pentru mâzgălituri filozofice într-o enigmă științifică serioasă.

Timp de secole, omenirea s-a întrebat despre viața pe Lună sau pe Marte, dar a acceptat că nu vom ști niciodată sigur – pentru că, știți voi, călătoriile interstelare nu erau exact în broșură. Până în anii 1950, acele limite începeau să pară mai puțin ca niște ziduri și mai mult ca niște denivelări. Zborul spațial era la orizont, iar cercetătorii se jucau deja cu modalități de a prinde semnale radio de la stele aflate la ani-lumină distanță. Tehnologia era la începuturi, dar mesajul era clar: omenirea nu mai era lipită definitiv de Pământ. Deci, unde e toată lumea? Tăcerea rămâne, dar măcar acum ascultăm cu echipamente mai bune.