Infernul lui Dante Alighieri ar putea conține mai mult decât simbolism religios și imaginație poetică. Potrivit unor noi cercetări, celebra operă ar putea reprezenta și un experiment mintal timpuriu în fizica impactului, descriind o coliziune planetară catastrofală cu secole înainte de existența științei moderne a meteoriților. Comparând descrierile lui Dante cu teoriile moderne despre impacturile asteroizilor și formarea craterelor, cercetătorii susțin că poetul din secolul al XIV-lea a imaginat un eveniment cosmic care a modificat Pământul cu mult înainte ca oamenii de știință să înțeleagă meteoritica.

Timp de sute de ani, cititorii au interpretat căderea lui Satan în Divina Comedie ca pe o cădere spirituală din grație. Dar Timothy Burbery de la Universitatea Marshall crede că Dante ar fi putut imagina ceva mult mai fizic și distructiv. Folosind concepte din meteoritica modernă, Burbery sugerează că Dante l-a portretizat pe Satan ca pe un impactor masiv de mare viteză care lovește emisfera sudică și se îndreaptă direct spre miezul Pământului. Conform acestei interpretări, forța coliziunii a împins pământul spre exterior în emisfera nordică, creând Iadul ca un crater uriaș care se ridică de jos în sus. În același timp, materialul deplasat de impact a format Muntele Purgatoriului ca un vârf central impunător pe partea opusă a planetei.

Burbery compară amploarea catastrofei imaginate de Dante cu impactul Chicxulub (K-Pg) asociat cu dispariția dinozaurilor. În această lectură, Satan seamănă cu un obiect alungit de dimensiunea unui asteroid, similar corpului interstelar Oumuamua, sosind cu suficientă forță pentru a declanșa un eveniment geologic la scară planetară. Ca și asteroidul asociat cu extincția K-Pg, impactul descris în Infern este portretizat ca fiind suficient de puternic pentru a pătrunde adânc în Pământ și a remodela planeta însăși. Burbery îl compară și pe Satan cu meteoritul Hoba, o rocă spațială de 60 de tone care a supraviețuit impactului în mare parte intactă. În această interpretare, Satan este tratat nu doar ca o figură simbolică, ci ca un impactor fizic care a rămas întreg în timp ce a alterat permanent structura Pământului.

Studiul reexaminează și celebrele nouă cercuri ale Iadului. În loc să le privească doar ca straturi simbolice reprezentând păcatul, Burbery susține că ele seamănă izbitor cu inelele terasate observate în bazinele de impact masive din întregul sistem solar. Formațiuni similare de cratere pot fi găsite pe Lună, Venus și alte corpuri planetare. Cercetarea sugerează că Dante a descris intuitiv caracteristici care seamănă cu craterele cu inele multiple formate de impacturi gigantice. Burbery mai susține că Dante a anticipat idei legate de viteza terminală și pătrunderea crustei, concepte legate de modul în care obiectele extrem de mari se comportă atunci când se ciocnesc cu planetele. Studiul leagă, de asemenea, aceste idei de geometria non-euclidiană explorată mai târziu în Paradis, sugerând că cosmologia lui Dante ar putea conține concepte fizice surprinzător de avansate ascunse în cadrul său literar.

Potrivit cercetării, această interpretare are implicații dincolo de literatură. Burbery susține că poveștile și miturile pot păstra observații despre dezastre naturale și amenințări cosmice cu mult înainte ca explicațiile științifice să apară. Lucrarea sugerează că Dante a recunoscut meteoriții ca forțe geologice reale într-o perioadă în care credințele aristotelice înfățișau încă cerurile ca fiind perfecte și neschimbătoare. Prezentând căderea lui Satan ca un eveniment fizic violent, în loc de o alegorie pur spirituală sau o iluzie optică, Dante ar fi putut ajuta la mutarea gândirii occidentale spre ideea că obiectele cerești pot remodela direct Pământul. Burbery spune că această legătură între literatură și știință încurajează o perspectivă mai largă asupra modului în care narațiunile antice pot conține perspective pe care cercetătorii moderni abia încep să le înțeleagă. În cele din urmă, Divina Comedie poate fi privită acum nu doar ca una dintre cele mai mari realizări literare ale istoriei, ci și ca un gedankenexperiment (experiment mintal) geofizic care, în mod neașteptat, paralelează aspecte ale meteoriticii moderne, deși diferă de înțelegerea științifică de astăzi.