Erwin Schrödinger, cel mai cunoscut pentru că a băgat o pisică într-o cutie și a lăsat-o într-o stare de criză existențială, a avut și câteva gânduri despre culoare. Un secol mai târziu, o echipă condusă de omul de știință de la Los Alamos, Roxana Bujack, a finalizat în sfârșit teoria sa neterminată a culorilor, folosind geometria pentru a defini modul în care oamenii percep nuanța, saturația și luminozitatea.
Cercetătorii și-au prezentat descoperirile la Conferința Eurographics privind Vizualizarea, formalizând modelul riemannian al percepției culorilor al lui Schrödinger. Concluzia lor cheie: acele calități ale culorii nu sunt doar bagaj cultural sau comportament învățat – sunt încorporate chiar în structura percepției culorii. „Ceea ce concluzionăm este că aceste calități ale culorii nu apar din constructe externe suplimentare, cum ar fi experiențele culturale sau învățate, ci reflectă proprietățile intrinseci ale metricii culorii în sine”, a spus Bujack.
Marea descoperire? Schrödinger nu a definit niciodată formal axa neutră – linia de griuri de la negru la alb – ceea ce este ca și cum ai construi o casă și ai uita să pui fundația. Echipa a găsit o modalitate de a o defini folosind doar geometria metricii culorii, ceea ce a necesitat să meargă dincolo de modelul riemannian tradițional. De asemenea, au reparat efectul Bezold-Brücke (unde schimbarea intensității luminii face ca nuanțele să se schimbe) folosind cele mai scurte căi în modelul lor geometric și au abordat randamentele descrescătoare în percepția culorii.
Toate acestea ar putea avea aplicații practice în fotografie, video, vizualizare și științe ale securității naționale – pentru că, aparent, chiar și sateliții spion trebuie să știe dacă acea pată este verde-măslin sau kaki.