Kimberley Nixon, actrița galeză cunoscută pentru *Angus, Thongs and Perfect Snogging*, a scris un memoir despre OCD perinatal de care se teme că îi va face pe oameni să creadă că e o persoană oribilă. Probabil că are dreptate să se îngrijoreze, dar îl publică oricum în săptămâna de conștientizare a sănătății mintale materne, pentru că se pare că așa arată recuperarea – să lași lumea să-ți judece cele mai întunecate gânduri.

Cartea ei, *She Seems Fine to Me*, care apare pe 7 mai, detaliază „poveștile de groază Technicolor” care i-au jucat în cap după nașterea fiului ei în timpul lockdown-ului – inclusiv temeri de hipotermie, atacuri de câini, căderi fatale, răpire și lapte praf contaminat cu antrax. Pentru că nimic nu spune „noua maternitate” ca să suspectezi că un pedofil ți-a comandat copilul pe dark web.

Declinul lui Nixon a început după patru ani de infertilitate, FIV, o sarcină în pandemie și o spitalizare în care soțul ei a trebuit să aleagă între a rămâne cu ea după o transfuzie de sânge sau a-și însoți nou-născutul posibil septic la terapie intensivă – pentru că regulile Covid interziceau deplasarea între secții. A devenit convinsă că fiul ei murise și că nimeni nu-i spunea. El era bine, dar creierul ei făcuse deja o rezervare dus spre iadul „ce-ar-fi-dacă”.

A plătit 100 de lire pe ședință pentru terapie de expunere și prevenire a răspunsului – standardul de aur pentru OCD – din „oul de cuib al actriței”, pentru că serviciile de sănătate mintală perinatală pe care le-a contactat erau aparent prea ocupate să facă totul la telefon cu diferiți străini de fiecare dată. „Este foarte greu să vorbești despre cea mai întunecată perioadă a vieții tale la telefon cu un străin”, notează ea, „și și mai greu să o faci pentru a 20-a oară.”

Nixon îi atribuie soțului ei de 21 de ani salvarea vieții, crezând în ea când ea nu o făcea, și Instagram – pe care l-a descărcat doar pentru salopete gratuite – cu furnizarea „celui mai mare fuck you dat OCD-ului” pe care l-a făcut vreodată. Sute de mesaje de la mame și parteneri care se luptau au urmat primelor ei postări ezitante, care acum spune că au ajutat-o să nu se mai ascundă.

A fost, de asemenea, diagnosticată cu autism și ADHD în iunie trecut, ceea ce spune că a ajutat la explicarea suprapunerii dintre OCD și modul ei de gândire. Recuperarea a durat 18 luni până când a încetat să-și dorească să fie moartă și doi ani până când a început să aibă încredere în sine. Încă are „mici poticniri”, dar duce și un spectacol de comedie one-woman, *Baby Brain*, plasat într-o unitate pentru mame și bebeluși, în turneu. Pentru că nimic nu spune vindecare ca transformarea unei aproape psihoze în stand-up.