Bridie Jabour credea că este o mamă ambivalentă - până când fiul ei, Cormac, a dezvoltat un bâlbâit sever, și s-a trezit făcând terapie zilnică cu el timp de 18 luni, ceea ce s-a dovedit a fi opusul ambivalenței.

A început când Cormac avea trei ani, părând că își pierde capacitatea de a vorbi peste noapte. A trecut de la a fi vorbăreț la a se lupta cu fiecare propoziție: 'C-c-c-c-c-c-c-c-c-c-e-e-e-e-e-e-e-e-e-e p-p-p-p-p-p-p-p-p-pot s-s-s-s-s-s-s-s-s-să' - și apoi tăcere. Jabour, care glumește despre stilul ei de parenting 'neglijență benignă', a ignorat inițial problema. Dar după o listă de așteptare de șase luni prin NSW Health, bâlbâiala s-a înrăutățit dramatic într-o săptămână, ducând la o clasificare 'severă' și la Programul Lidcombe - un tratament bazat pe dovezi care necesită terapie zilnică de către un singur părinte.

Jabour a preluat rolul, pentru că soțul ei avea un loc de muncă nou și ea avea flexibilitate. Terapia a fost, în cuvintele ei, 'atât de enervantă', dar a perseverat prin epuizare, irascibilitate și regresie când a ratat zile. După 18 luni, Cormac vorbea fluent - un 'miracol' care a fost de fapt produsul perseverenței și al metodelor bazate pe dovezi.

În această perioadă, un profesor a numit-o pe Jabour o 'mamă educată, anxioasă', ceea ce ea a respins inițial, agățându-se de imaginea ei de sine ambivalentă. Dar și-a dat seama că a confundat sentimentele comune, obișnuite despre maternitate - izbucniri, ură pentru lecțiile de înot, resentimente pentru a lua copiii de la școală - cu ambivalența autentică. Nu era ambivalentă; era o mamă căreia îi păsa profund, chiar dacă nu se bucura de fiecare moment.

Această realizare i-a remodelat scrisul, care fusese centrat pe un personaj de mamă ambivalentă în romanul ei (publicat acum). Personajul a evoluat dintr-un arhetip 'toxic' într-o ființă umană completă. Jabour concluzionează: 'Nu trebuie să fim perfecți pentru a fi buni.' Și, aparent, și pentru a scrie un roman în timp ce faci terapie de vorbire zilnică.