Filmul 24 Hour Party People al lui Michael Winterbottom revine în cinematografe pentru a 24-a aniversare, pentru că nimic nu spune „petrecere” ca un film vechi de un sfert de secol despre un om care le organiza. Acest film liber, îndrăzneț și, sincer vorbind, intrigant, cronologică legenda Manchester-ului Tony Wilson – impresar al Factory Records, proprietar de club și jurnalist la Granada TV – care a fost o forță antreprenorială motrice din spatele scenei muzicale a orașului și o lumină călăuzitoare pentru trupe precum Joy Division, New Order și Happy Mondays.

Steve Coogan îl interpretează pe Wilson, o alegere de distribuție despre care recenzia originală a filmului nota că era, fără îndoială, singura posibilă. Interpretarea principală a lui Coogan, descrisă ca „partridgeană”, livrează fiecare replică ca și cum ar face o secvență ironică direct în cameră – ceea ce, pentru o personalitate TV minoră care era și un jucător major în lumea reală dincolo de cameră, este o combinație postmodernă pe care sofisticatul și inteligentul Wilson însuși cu siguranță a savurat-o.

Filmul este relansat, iar recenzia originală recunoștea că era într-un fel neconvinsă, poate de tonul său aproape frivol, aruncat, stabilit uniform de la început până la sfârșit. Dar A Cock and Bull Story al lui Winterbottom, adaptat după Laurence Sterne, este uneori descris ca opera sa postmodernă, deși acest film – cu ruperea celui de-al patrulea perete, aparițiile cameo din lumea reală și simțul docu-realist despre sine – este probabil chiar mai metatextual.

Deci, dacă l-ai ratat acum 24 de ani, sau vrei doar să-l vezi pe Coogan făcându-și cea mai bună față de „sunt la televizor, dar și în povestea de origine a unei trupe”, acum e șansa ta. Filmul rămâne o odă îndrăzneață la scena muzicală din Manchester și o reamintire că uneori cea mai bună modalitate de a spune o poveste adevărată este să le reamintești tuturor că este o poveste.