Te-ai întrebat vreodată de ce poți să duci la bun sfârșit un proiect la 9 dimineața, dar îți pierzi toată voința până la 3 după-amiaza? Cercetătorii de la Universitatea Nagoya din Japonia au identificat un mecanism cerebral care ar putea explica modul în care motivația persistă – sau se estompează – când lucrurile devin dificile. Studiul lor, publicat în Proceedings of the National Academy of Sciences (PNAS), evidențiază rolul neuronilor orexin în susținerea comportamentului motivat.

Pierderea motivației este o caracteristică a depresiei, dependenței și ADHD, însă procesele cerebrale subiacente au rămas frustrant de opace. Intră în scenă Hiroyuki Mizoguchi, profesor asociat, și Kiyofumi Yamada, profesor emerit, la Școala de Medicină a Universității Nagoya, care s-au concentrat pe neuronii orexin – celule care deja jonglează cu somnul, apetitul și cheltuiala de energie. Indicii anterioare sugerau că acești neuroni ar putea influența și motivația, dar contribuția lor exactă era la fel de clară ca o dimineață cețoasă.

Pentru a descurca acest lucru, echipa a studiat șobolani care căutau recompense alimentare. Spre deosebire de modelele tipice de șoareci, șobolanii excelează în sarcini comportamentale complexe, dar neuronii lor sunt mai dificil de manipulat. Soluția? Șobolani modificați genetic 'orexin-Cre', permițând vizarea precisă a neuronilor care produc orexină.

Folosind chemogenetica pentru a activa acești neuroni, au supus șobolanii la un test de raport progresiv, în care fiecare recompensă necesita mai multe împingeri de nas. 'Punctul de rupere' – când șobolanul renunță – a servit ca metrică a motivației. Șobolanii activați au atins puncte de rupere mai mari, muncind mai mult pentru recompensă. În schimb, șobolanii cu neuroni orexin degenerați selectiv au renunțat mai devreme, motivația lor fiind vizibil dezumflată.

Fotometria prin fibră a dezvăluit activitatea orexin în timp real: aceasta creștea pe măsură ce șobolanii anticipau mâncarea, scădea după livrare, dar rămânea ridicată când recompensele așteptate nu apăreau. Activitatea se scala și cu dificultatea sarcinii, sugerând că creierul leagă așteptarea recompensei de efortul necesar.

Pentru a confirma cauzalitatea, echipa a folosit optogenetica. Suprimarea activității orexin cu o proteină inhibitoare i-a făcut pe șobolani mai leneși – au durat mai mult în sarcini solicitante și au avut puncte de rupere mai mici. Cu toate acestea, stimularea activității cu o proteină excitatoare nu a provocat un efort suplimentar. Deci, neuronii orexin sunt necesari pentru motivație, dar creșterea lor nu este un truc magic de productivitate.

'Studiul nostru a demonstrat modificări semnificative în activitatea neuronilor orexin în funcție de recompensele așteptate și efortul necesar, sugerând un mecanism potențial pentru traducerea așteptărilor în acțiune susținută', a concluzionat Mizoguchi.

Cercetările viitoare vor cartografia circuitele care intră și ies din acești neuroni, deschizând potențial calea către tratamente pentru deficitele motivaționale. Între timp, noi vom continua să ne holbăm la listele de sarcini, întrebându-ne unde ne-am lăsat cheful.

Această lucrare a fost finanțată de un adevărat alfabet de fundații: Grant-in-Aid for Scientific Research [22K19749; 23K27360; 23H02669 (2023)], SENSHIN Medical Research Foundation, Naito Foundation, Takeda Science Foundation, SRF, Asahi Glass Foundation, Mishima Kaiun Memorial Foundation, Kao Health Science Foundation și AMED (JP21wm0425014). Materiale furnizate de Universitatea Nagoya.