Sfatul obișnuit nu ducea nicăieri. Dacă chiar voiam să îmbrățișez alergarea, trebuia să ies din tipare. A fost o călătorie care m-a dus în locuri foarte stranii...

Întotdeauna am urât alergarea. Am încercat de mai multe ori în trecut, chiar am reușit să țin o săptămână sau două, apoi m-am oprit. Urăream excesul de durere, beneficiul minim. Nu am experimentat niciodată „high-ul alergătorului”, doar „low-ul alergătorului”. Disprețuiam vremea, fie ploaie, fie soare, și faptul că trebuia să fiu afară în ea. Dar cel mai mult urăream pasul monoton, plictiseala, banalitatea absolută a alergării. Chiar așa aș alege să-mi petrec prețioasa mea viață?

Apoi o veche accidentare de fotbal a revenit, cu răzbunare. Medicii îmi reconstruiseră anterior rotula, adăugaseră titan și mă făcuseră bionic. Dar nu anticipaseră pe Natasha Bedingfield, la miezul nopții la o nuntă, și extremitatea mișcărilor mele de dans. Rotula mea a început să rătăcească. A început să se prindă și să facă clic-clac, ca niște castaniete. Un kinetoterapeut mi-a dat curând vestea pe care mereu am temut-o: trebuia să încep să alerg, afară, serios, și des.