Să fim sinceri: când apare o nouă carte a lui David Sedaris, un anumit segment de cititori oftează ușor, cu vinovăție. Nu pentru că nu se vor bucura de ea, ci pentru că știu exact la ce să se aștepte – anecdote despre oameni care pun picioarele pe mobilă și alte mici încălcări care, cumva, devin aur comic. Țara și Oamenii Săi, cel de-al zecelea volum de eseuri al lui Sedaris (unele publicate anterior în New Yorker), se bazează din greu pe mojicie, iar criticul mărturisește că șmecheria pare puțin mai subțire ca înainte. După nouă volume, fântâna de material memorialistic utilizabil ar trebui să fie secată, nu?

Greșit, se pare. Încă există destule lucruri bune, alături de pasaje pe care un editor le-ar fi semnalat – dacă Sedaris, care a vândut peste 16 milioane de cărți, ar mai ține cont de editori. Recenzia invocă o analogie minunată cu J.K. Rowling: unele fraze te fac să-ți imaginezi un editor care începe să formeze numărul autorului, apoi pune încet receptorul în furcă. Pentru superfani, formula funcționează perfect. Pentru cei mai puțin devotați, a-l citi pe Sedaris este acum o experiență mai ștearsă – încă amuzantă, dar cu mai multă statică între râsete.